Ce ar trebui să știi înainte să te faci psiholog

Am o veste proastă: simplu fapt că ești femeie nu te face "talentată la psihologie"

Aproape orice femeie crede că ar fi un bun psiholog.

Credința aceasta se naște din aproximativ 4 mari direcții.

Nu întâmplător spun "aproximativ". Psihologia este o știință aproximativă. Adică nu are exactitatea fizicii, a matematicii, chimiei sau biologiei.

Dar asta nu e o problemă pentru majoritatea femeilor, chiar din contră aș zice...

În fine, cele 4 mari direcții care alimentează dorința multor femei de-a deveni psiholog sunt acestea…

1. O componentă biologică reală

Este vorba de acea pre-programare a creierului care le face pe femei să fie mai interesate de oameni, iar pe bărbați mai interesați de obiecte.

De exemplu, o cercetare făcută în urmă cu câțiva ani în cadrul unor maternități arăta că creierul fetițelor prezenta o activitate intensă și diferită de cel al băiețeilor în momentul în care auzeau plânsul altor copiii.

Pe românește și oarecum simplist spus, fetițelor le păsa de semnalul unei presupuse suferințe a celorlalți, iar pe băieței îi durea în fundulețul lor abia dezvoltat.

Desigur, cu excepția situației în care zgomotul în sine le perturba somnul.

De altfel, observi acest lucru din copilăria timpurie, când fetițele și băiețeii încep să manifeste interese profund diferite dincolo de chestiuni care țin de culturalizare.

De exemplu, nu vei găsi prea multe fetițe interesate de așa ceva:

În fine, această componentă biologică care indică aplecarea femeilor spre emoțional este doar o parte a motivului pentru care multe femei sunt interesate de psihologie și de profesia de psiholog.

2. Experiențele personale în cabinetul de psiholog

Adică o femeie merge la psiholog să-și rezolve diverse probleme și ajunge la concluzia că ar putea face și ea asta.

Uneori, această credință se bazează pe constatarea că nu e mare lucru să stai de vorbă cu oamenii despre problemele lor, iar alteori se bazează pur și simplu pe succesul propriei terapii.

Rar se produc amândouă. Adică clienții care-și rezolvă în terapie o problemă nu sunt clienții cărora procesul în sine nu li se pare mare lucru.

Spre deosebire de mulți bărbați care preferă la propriu să-și rezolve problemele decât să calce în cabinetul unui psiholog, femeile văd acest demers aproape ca o formă de îmbrățișare a propriei spiritualități.

Adică, femeilor le place la psiholog chiar și când vizitele presupun consum nervos major, așa cum se întâmplă de multe ori când problemele care trebuie rezolvate sunt unele dificile.

După aceste experiențe, unele femei rămân cumva lipite intim de procesul terpeutic, iar aplecarea lor spre vindecarea altora le poate îndemna să se ducă spre această profesie.

3. Credința că și-ar putea rezolva propriile probleme dacă intră în aceasă profesie

Glumind serios, facultățile de psihologie sunt pline ochi de pacienți și clienți. Diferența între cele două categorii fiind de gravitate a problemelor cu care se confruntă.

Adică oameni de bună credință sau fără capacitatea de-a avea vreo credință pot ajunge să-și dorească să intre în această profesie pentru a-și rezolva propriile probleme de natură psihologică.

Vei întâlni femei care au trecut prin tot felul de episoade traumatice și care au dat la psihologie ca să-și rezolve pe cont propriu acele probleme.

Adică să facă facultate în loc să meargă la psihoterapeut.

În mare, e o idee proastă.

Adică, facultatea nu este terapie. Cel mult, facultatea te poate convinge să faci demersul personal de-a merge în terapie.

Doar că vei plăti bani buni ca să faci ceva evident - dacă ai problemă de natură psihologică nu faci facultatea de psihologie. Mergi la psihoterapeut.

În fine, ca și mai sus, asta nu înseamnă că oameni care ajung la facultatea de psihologie ca să-și rezolve propriile probleme nu pot deveni ulterior buni psihologi.

Volumul uriaș de astfel de studenți lucrează în favoarea lor - clar că unii vor ajunge în profesie și nu toți vor fi slabi. Unii vor fi buni.

Unii...

4. Credința bazată pe nimic palpabil că au "talent la psihologie"

În ciuda acelei componente biologice despre care vorbeam mai sus, realitatea este că psihologia implică o grămadă de lucruri care n-au nicio legătură cu "talentul" pe care și-l presupun unele femei interesate de psihologie.

Totuși, această tendință care cochetează cu efectul Dunning - Kruger le poate ajuta uneori pe anumite femei să se arunce cu toată ființa spre domeniul psihologiei.

Alteori, doar le aduce în postura de-a descoperi că psihologia nu are puțin de-a face cu ce au crezut ele și că poate fi dată naibii de dificilă.

Să fii psiholog nu presupune să dai sfaturi

Una dintre credințele populare ale femeilor este că psihologul e un domn sau o doamnă care dă sfaturi celor care vin la cabinet pentru psihoterapie.

Această credință o au nu doar cei care n-au făcut vreodată psihoterapie, dar și mulți dintre cei care au ajuns în cabinetul unui psiholog.

Unii din această categorie descoperă că psihologul nu le dă sfaturi, ci doar îi ajută să-și găsească propriile resurse pentru a-și rezolva problemele.

Alții însă dau peste psihologi slab pregătiți care ori cedează la insistențele clientului de-a le da sfaturi, ori pur și simplu simt nevoia să dea sfaturi ca să umple momentele în care au impresia că terapia nu funcționează.

În fine, deși sunt multe abordări terapeutice, multe școli, în general, un psihoterapeut nu dă sfaturi.

Se poate întâmpla în cine știe ce context ca un psihoterapeut să dea un sfat, dar categoric este un moment izolat și are legătură cu un context aparte.

Chiar și atunci, e vorba de anumite abordări terapeutice și, repet, e o excepție profund excepțională.

Să fii psiholog nu presupune să fii bună la discuțiile cu oamenii

Pentru că femeile socializează mai ușor decât bărbații și pentru că femeile tind să aibă mai multe conexiuni cu semenii lor, apare credința că automat se și pricep mai bine la a discuta cu oamenii.

Credința aceasta este, în general, falsă.

De altfel, nu orice discuție care implică multe cuvinte și puține momennte de liniște între cei doi participanți este automat o discuție productivă.

Doi bărbați care schimbă 3 cuvinte s-ar putea să producă discuții cu mai mult sens și mai multă profunzime decât ore întregi de discuții între fete, la două cafele, un pachet de țigări și 3 sucuri.

Normal, aproape orice discuție poate avea o componentă terapeutică, dar asta nu înseamnă că o discuție cu prietena ta rănită de nenorocitul acela cu care are o relație este psihoterapie.

Și dacă prietena ta te caută de câte ori are probleme și zice că se simte mai bine după ce a discutat cu tine, iarăși nu înseamnă că ai un talent special sau că automat aceste capacități le vei transfera într-o eventuală practică psihoterapeutică.

Asta înseamnă doar că tu și prietena ta vă înțelegeți bine și că ea se poate baza pe tine.

Să fii psiholog nu implică automat clienți pe canapea

O parte a atracției femeilor față de meseria de psiholog / psihoterapeut este produsă cultural - cărți, filme, seriale, reviste, show-uri TV etc.

Iar în acestea, unul dintre simbolurile des vehiculate este acea canapea freudiană pe care clientul stă întins și psihoterapeutul îl ghidează terapeutic.

Sunt abordări terapeutice care folosesc canapeaua (ex. psihanaliza), dar în terapiile "moderne", așa zis de scurtă durată, clientul stă de cele mai multe ori pe un fotoliu (ex. Psihoterapia cognitiv - comportamentală).

Ce vreau eu să-ți spun este că între ceea ce vezi fascinant prin filme / seriale și realitatea muncii de psiholog într-un cabinet sunt mari diferențe.

La fel ca și-n cazul altor profesii glorificate cultural de media, realitatea este mult mai puțin spectaculoasă. Adică, așa cum avocatura nu e ca-n Ally McBeal sau ca-n Suits, nici psihoterapia nu e ca-n cine știe ce show de gen.

Normal, vor fi multe situații în care urechile îți vor auzi povești de-a dreptul extraordinare și curiozitatea feminină va fi pe îndelete satisfăcută.

Doar că atunci când faci această profesie, vei descoperi că nu tot ceea ce credeai că-ți va plăcea te va entuziasma ulterior. Și că lucruri care n-ai fi crezut că-ți vor produce interes profesional deosebit vor conta cu adevărat.

În rest, mulți dintre oamenii care vin la cabinet au probleme asociate unor depresii / anxietăți de nivel mediu sau de o așa zisă dezvoltarea personală.

Să fii psiholog nu te scapă de propriile probleme

Spuneam mai sus că unii ajung în această profesie pentru că au făcut facultatea de profil în speranța că-și vor rezolva propriile probleme.

Școala de psihologie te ajută doar să ți le înțelegi eventual ceva mai bine sau să ți le bănuiești ceva mai bine.

Mai mult, faptul că devii psiholog nu înseamnă că vei fi un supra om.

Deși ca să ajungi să practici treci la rândul tău inclusiv printr-un proces de dezvoltare personală care poate înlătura o parte sau toate problemele de natură psihologică cu care te confrunți, asta nu te va feri de altele care se vor naște pe parcurs.

Ca să nu mai vorbesc de cazul foarte frecvent în care în ciuda faptului că faci facultate, master / formare, ore dezvoltare personală, supervizare, specializări etc. tot nu scapi de ce te trage în jos psihologic pentru că nu ai făcut o clasică terapie cu un clasic psihoterapeut.

În fine, ce vreau eu să spun este că psihologii sunt și ei oameni care pot avea scăpări umane absolut firești, care pot avea copii cu comportamente copilărești, care pot să fie prostiți de un vânzător în piață etc.

Chiar am observat o chestiune destul de interesantă apropo de acest aspect - unii colegi din breasla psihologilor au o natură de nerd, de tocilar care se simte ca peștele în apă academic vorbind, dar care rămân ușor fără aer în zona numită "școala vieții".

Cum devii psiholog - școală și practică

Simplu: te înscrii la o facultate de psihologie, o absolvi după 3 ani.

Apoi, te înscrii la un master (recomandarea mea) sau la o formare oferită de o asociație a celor care practică genul de psihoterapie de care ești interesată.

Asta durează cam doi ani.

De ce recomand master în loc de formare deși costă cam la fel?

Pentru că, de obicei, masterul are o recunoaștere mai largă strict academic vorbind.

Ideal ar fi să le faci pe amândouă, pentru că la formări se învață lucruri cu mai mare importanță practică.

De asemenea, în paralel cu masterul sau formarea, parcurgi și orele de dezvoltare personală pe care Colegiul Psihologilor îl solicită în cazul tipului tău de psihoterapie.

După ce termini și cu masterul sau formarea, vei intra într-un proces de supervizare, care implică, de obicei, întâlniri lunare de 4 ore cu un supervizor. Adică un psihoterapeut cu calificarea și experiența necesare să te ghideze în munca ta.

În perioada supervizării vei putea profesa ca psihoterapeut în propriul cabinet. Și cazurile pe care le vei avea, le vei discuta cu supervizorul.

Până aici, costurile tale totale vor fi în jurul a aproximativ 8.000 - 10.000 Euro (taxe școlare + tot ce mai implică cel puțin 5 ani de școală - cărți, seminarii / cursuri suplimentare etc.)

După perioada de supervizare, vei fi pe cont propriu, dar cred că Colegiul Psihologilor se va asigura în timp că te va controla de-o manieră birocratică astfel încât să nu zburzi prea mult de capul tău.

Adică vei avea obligații de formare continuă, de obținere a unor credite asociate participării la diverse proiecte / conferințe etc.

A, și vei câștiga bani dacă vei avea clienți.

Acum, legat de asta, lucrurile sunt simple: majoritatea psihologilor au o stimă de sine scăzută și nu-ndrăznesc să solicite onorarii pe măsura beneficiilor pe care clienții le au ca urmare a serviciilor pe care le primesc.

Așa că, la început, psihologii o duc rău. În timp însă, unii dintre aceștia capătă bun simț profesional și își dau seama că munca lor merită mult mai mult.

Așa că tarifează cele 50 minute de psihoterapie mai departe de 30 Euro / ședință și mai aproape sau chiar dincolo de 100 Euro / ședință.

A, și mai sunt cei ca mine care au tarifat de la început cât au știut că merită serviciile lor, așa că nu se pot plânge că meseria aceasta nu aduce și satisfacții financiare, nu numai pur profesionale / umane.